Pe 25 iulie, ne-am întâlnit din nou la șezătoare, cu bucuria de a ne revedea și, mai ales, de a vedea în ce etapă se află fiecare dintre participantele care au ales să se alăture acestui proiect.

Fiecare ie are propriul ei ritm. Unele sunt mai aproape de final, altele abia își conturează primele modele. Dar, indiferent de etapă, suntem toate în plin proces de creație, iar fiecare pas înainte merită văzut, apreciat și încurajat.

Pentru că lucrul făcut cu mâna cere timp. Cere răbdare, perseverență și atenție. Iar munca și perseverența merită răsplătite.

De aceea, cu mult drag, i-am dăruit Danei, gazda noastră atât de generoasă, materialul pentru o nouă ie. Dana a terminat deja prima ie, care își așteaptă acum asamblarea – momentul în care toate bucățile lucrate cu răbdare se vor uni într-un întreg.

Și pentru că generozitatea ei nu se oprește aici, Dana s-a oferit să coasă o ie pentru o fetiță de 10 ani, după un model ales de mama și bunica ei. Un gest care ne bucură cu atât mai mult cu cât spune, în felul său, povestea pe care ne dorim să o ducem mai departe.

Ne dorim ca fetele și copiii de astăzi să ne vadă cusând.

Să vadă că există frumusețe în lucrul făcut încet, cu migală. Să descopere că răbdarea poate crea lucruri care rămân. Și, mai ales, să știe că pot avea încredere într-un grup de femei care le pot învăța, cu blândețe și bucurie, ce înseamnă lucrul făcut cu mâna, cu mintea și cu sufletul.

Un gând bun merge și către Valentina, fotografa noastră, pe care o invităm nu doar să surprindă în imagini șezătorile noastre, ci, de ce nu, să se așeze cândva lângă noi și să înceapă să coasă.

O apreciere specială pentru Angela, care a știut să creeze un adevărat colțișor de vis: cărți despre cusut, obiecte tradiționale, flori și busuioc, toate așezate cu un gust desăvârșit. Un decor care nu a fost doar frumos, ci a reușit să creeze atmosfera aceea în care tradiția pare să se întoarcă firesc în viața noastră.

Și, bineînțeles, o șezătoare nu ar fi fost la fel fără bunătățile pregătite de Dana și Olga, dar nici fără dulciurile pregătite cu drag de mama Cătălinei. Pentru că și mâncarea, ca și cusutul, are felul ei de a aduna oamenii în jurul aceleiași mese.

Iar dintre toate imaginile acestei întâlniri, poate că una dintre cele mai dragi este cea a micuței Cătălina, alături de tânăra fină a Angelei.

Pentru ele și pentru toate fetele care vor veni după noi facem, de fapt, aceste șezători.

Pentru ca tradiția să nu rămână doar într-o carte sau într-un muzeu.

Pentru ca ia să nu fie doar un obiect frumos, ci o poveste pe care mâinile o pot spune mai departe.

Pentru ca noile generații să crească văzând femei care cos, care creează, care învață unele de la altele și care se bucură împreună de frumusețea lucrului făcut cu migală.

Așa se transmite o tradiție: nu doar povestind despre ea, ci trăind-o împreună.

Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl putem lăsa mai departe: nu doar o ie, ci încrederea că frumusețea se poate învăța, răbdarea se poate deprinde, iar lucrurile făcute împreună pot deveni parte din noi.