Smerenia în fața limbii române

Smerenia în fața limbii române

De Ziua Limbii Române, 31 august

Sunt zile în care ne amintim de lucruri pe care, în restul timpului, le avem atât de firesc cu noi încât aproape că nu le mai vedem.

Ziua Limbii Române este, pentru mine, una dintre aceste zile.

Pentru că limba nu este doar ceea ce folosim ca să cerem ceva, să povestim, să explicăm sau să spunem „te iubesc”. Limba este locul în care se adună amintirile noastre, oamenii pe care i-am avut aproape, felul în care ne-au vorbit părinții, bunicii, profesorii, prietenii. Este felul în care am învățat să înțelegem lumea și, mai târziu, să ne înțelegem pe noi.

De aceea, dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru această zi, aș alege unul poate neașteptat: smerenie.

Smerenie, în sensul de a sta cu puțină modestie în fața unui lucru care ne aparține, dar care este, în același timp, mult mai mare decât fiecare dintre noi.

Limba română este a noastră. O vorbim, o iubim, o schimbăm. Dar nu am inventat-o noi.

Am primit-o.

Am primit-o de la cei care au vorbit înaintea noastră și, într-o formă puțin schimbată de fiecare generație, o vom lăsa celor care vin după noi.

Poate că asta înseamnă, până la urmă, să fii smerit în fața limbii: să nu te grăbești să crezi că îți aparține în întregime.

Să fii atent la ce faci cu ea.

Limba pe care o purtăm în noi

Noam Chomsky a vorbit despre capacitatea înnăscută a omului de a dobândi limbajul. Există în noi această disponibilitate extraordinară de a transforma experiența în cuvinte și cuvintele în sens.

Dar niciun copil nu se naște vorbind românește.

Se naște cu posibilitatea de a învăța o limbă și primește limba de la oamenii din jurul lui.

Primește cuvintele mamei, vocea tatălui, poveștile bunicilor, expresiile pe care le aude în casă. Învață, fără să-și dea seama, cum cer oamenii, cum mulțumesc, cum se supără, cum se împacă, cum mângâie și cum își arată dragostea.

Aici mi se pare atât de important ceea ce a spus Vîgotski despre formarea limbajului în relație cu ceilalți. Cuvântul apare mai întâi între oameni și, treptat, devine parte din noi. Ceea ce la început este dialog cu ceilalți ajunge să devină limbaj interior, instrument al gândirii și al înțelegerii de sine.

Și Piaget ne ajută să înțelegem cât de strâns este legată dezvoltarea limbajului de dezvoltarea gândirii și de capacitatea copilului de a ieși, treptat, din propria perspectivă pentru a-l înțelege pe celălalt.

Așadar, când spunem „limba română”, nu vorbim doar despre cuvinte, gramatică și reguli.

Vorbim despre o parte din felul în care am devenit ceea ce suntem.

Ce se întâmplă când „cu plăcere” devine „cu drag”?

Uneori, cele mai interesante schimbări ale unei limbi se văd în lucrurile cele mai mici.

De exemplu, în ultimii ani am început să aud tot mai des, în România, răspunsul „cu drag” la „mulțumesc”.

„Cu plăcere” este un răspuns frumos. Spune că gestul pe care l-am făcut nu ne-a fost o povară, că ne-a făcut plăcere să ajutăm.

Dar „cu drag” mi se pare că spune ceva puțin diferit.

„Cu plăcere” vorbește despre gest.

„Cu drag” vorbește și despre omul căruia i l-am făcut.

Este o nuanță mică, dar mie mi se pare foarte frumoasă.

Am auzit „cu drag” și în România, și la Chișinău, unde am fost de curând. Și m-am întrebat cât de mult poate spune despre o cultură o schimbare atât de mică.

Pentru că limbajul nu doar descrie relațiile dintre oameni. Uneori, le și creează.

Un „cu drag” poate încălzi o conversație.

Poate transforma un serviciu într-un gest.

Poate face ca un schimb de cuvinte între doi necunoscuți să fie puțin mai apropiat.

Și, undeva de aici, începe cultura.

„Deci, apa, nu rece!”

Tot la Chișinău am avut o experiență lingvistică foarte simplă, dar care mi-a rămas în minte.

Am cerut apă plată, la temperatura camerei.

Chelnerul m-a întrebat:

„Deci, apa, nu rece!”

Am zâmbit.

În România, probabil aș fi auzit ceva de genul: „Apă plată, la temperatura camerei?”

Dar formularea aceea, „Deci, apa, nu rece!”, mi s-a părut foarte interesantă.

Nu era greșită. Era pur și simplu o altă obișnuință de exprimare. O altă topică, o altă muzicalitate, o altă formă de a verifica dacă ne-am înțeles.

Și tocmai aici mi se pare că începe adevărata frumusețe a unei limbi.

Când ai ocazia să auzi româna vorbită în mai multe locuri, începi să observi lucruri pe care înainte nu le-ai fi remarcat.

Descoperi că același sens poate fi spus în mai multe feluri.

Că unele cuvinte nu se traduc perfect.

Că unele expresii poartă cu ele o lume întreagă.

„Te cuprind” sau „te îmbrățișez”?

Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le descoperim atunci când ascultăm româna vorbită în diferite spații este tocmai faptul că putem spune lucruri asemănătoare în moduri diferite.

La Chișinău am întâlnit formula „te cuprind”, care are pentru mine o căldură aparte.

În România spunem mai des „te îmbrățișez”.

Cuvintele sunt diferite, dar intenția este aproape aceeași: vreau să ajung aproape de tine, vreau să-ți transmit căldură, apropiere, afecțiune.

La fel, am întâlnit în spațiul moldovenesc expresia „s-a primit”, acolo unde noi, în România, am putea spune „s-a realizat”, „s-a reușit” sau „s-a făcut”.

Forma diferă.

Dar ne întâlnim în același înțeles.

Aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții pe care ni le poate da limba română: nu trebuie să spunem lucrurile exact la fel pentru a ne înțelege.

Uneori, diferențele dintre noi nu ne despart.

Ne îmbogățesc.

Limba nu este un muzeu

Avem uneori tendința să vorbim despre limba română ca despre ceva ce trebuie păstrat într-o formă perfectă, aproape neatinsă.

Dar o limbă vie nu stă pe loc.

Se schimbă odată cu oamenii care o vorbesc.

Se întâlnește cu alte limbi. Împrumută cuvinte. Renunță la altele. Creează expresii noi. Schimbă sensuri. Unele schimbări dispar. Altele rămân și devin, în timp, parte din limbă.

Problema nu este că limba se schimbă.

Întrebarea este cum o schimbăm.

Cu câtă atenție?

Cu câtă responsabilitate?

Cu câtă curiozitate?

Pentru că fiecare dintre noi participă, într-un fel, la această transformare.

Iar pentru românii care trăiesc în afara României, lucrurile sunt poate și mai interesante.

Când trăiești în Italia, limba română nu mai este singurul spațiu lingvistic în care exiști.

În fiecare zi treci de la română la italiană și de la italiană la română.

Uneori traduci în minte.

Uneori cauți cuvântul potrivit.

Uneori împrumuți fără să-ți dai seama o expresie.

Alteori descoperi că un cuvânt dintr-o limbă spune ceva ce în cealaltă limbă trebuie explicat în mai multe cuvinte.

Și atunci începi să înțelegi altfel propria limbă.

Să fii atent la celălalt român

Tocmai aici se află sensul acelei „smerenii” despre care vorbeam la început.

Să accepți că nu epuizezi limba română.

Că poți să o vorbești toată viața și să mai ai încă lucruri de descoperit.

Să nu te grăbești să corectezi un român care vorbește altfel decât tine.

Să fii curios înainte de a fi categoric.

Să asculți.

Pentru că, atunci când avem în față un român din altă regiune, din Republica Moldova, din Bucovina, din Transilvania, din Banat sau din diaspora, putem descoperi că aceeași limbă are multe voci.

Și toate aceste voci fac parte din ea.

Poate că una dintre cele mai frumoase forme de unitate nu este să vorbim toți exact la fel.

Este să putem spune lucruri diferite și, totuși, să ne recunoaștem unii în ceilalți.

Limba română, acasă oriunde

Ziua Limbii Române are o semnificație aparte pentru cei care trăiesc departe de România.

Când ești acasă, limba este aproape invizibilă. O auzi peste tot. O vorbești fără să te gândești prea mult la ea.

Când pleci, începi să-i simți altfel valoarea.

O auzi în telefon, în mesajele trimise familiei, în poveștile spuse copiilor, în cântece, în glume, în dor.

Uneori este suficient să auzi un om vorbind românește într-un oraș străin ca să simți imediat că există ceva familiar acolo.

Un „bună”, un „ce faci?”, un „cu drag” poate crea, pentru câteva secunde, sentimentul că ești acasă.

Asta este una dintre puterile limbii: ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe.

De aceea, de Ziua Limbii Române, nu aș vrea să sărbătoresc doar o limbă corectă.

Aș vrea să sărbătoresc o limbă vie.

O limbă care se schimbă și care ne schimbă.

O limbă pe care o purtăm în noi, dar pe care o primim de la ceilalți și o construim împreună cu ceilalți.

O limbă care ne permite să gândim, să simțim, să ne amintim și să ne recunoaștem.

Și sunt smerită în fața limbii române tocmai pentru că îmi permite să fiu curioasă.

Să ascult.

Să mă mir.

Să descopăr.

Să înțeleg că un român dintr-un alt loc poate pune cuvintele altfel și, totuși, să spună același lucru.

Să înțeleg că putem aparține unor spații culturale diferite fără să ne pierdem unii de ceilalți.

Și poate că acesta este, până la urmă, unul dintre cele mai frumoase daruri ale limbii române:

ne permite să fim diferiți fără să încetăm să ne recunoaștem.

Carmen Gabriela Gulap